Acum două decenii, o mână de oameni din Dubăsari s-au opus grupurilor de cazaci şi de rusofoni care se declarau împotriva tricolorului, a limbii române şi a tuturor schimbărilor democratice de la Chişinău. Când separatiştii au venit înarmaţi peste ei, localnicii, cunoscuţi prin curajul lor, au fost sprijiniţi de grupuri de poliţişti şi de voluntari de dincoace de Nistru.

Când spui 2 martie 1992, spui Cocieri, localitatea unde, în urmă cu 20 de ani, a izbucnit războiul de la Nistru. Dar confruntările de la Dubăsari, inclusiv cele armate, au început câteva luni mai devreme, afirmă la unison oamenii din acele localităţi, foştii combatanţi, precum şi ex-ministrul de Interne şi mai apoi al Apărării Ion Costaş.

„Eram printre primii care au ieşit în apărarea poliţiştilor de la Dubăsari, baricadaţi în interiorul comisariatului. La început separatiştii ne împroşcau cu pietre. Au pornit un tractor mare, un K-700, spre noi şi era cât pe ce să calce un poliţist", povesteşte Zaharia Sclifos, participant la conflictul armat.

Pe data de 1 martie, comisarul i-a chemat pe toţi poliţiştii, i-a dezarmat, a pus armele în seifuri, i-a aliniat în faţa instituţiei şi le-a spus să aleagă dacă vor sau nu să rămână în Poliţie, îşi mai aminteşte veteranul de la Nistru. „Ruşii au ieşit din coloană şi au plecat în gloata lor, iar ai noştri au rămas în comisariat. Peste câteva ore, au tras în noi şi au ocupat clădirea, cu tot cu poliţişti. Ne-am retras la baza de canotaj de la Corjova şi, pe urmă, la Cocieri", rememorează Zaharia Sclifos.

Foto: Zaharia Sclifos, unul dintre liderii grupului Răzeşii, care acţiunea pe segmentul Cocieri-Dubăsari/ Tudor Iovu

PRIMELE ARME, STICLE CU MOTORINĂ

La distanţă de 20 de ani, eroul spune că la Dubăsari a fost fie o trădare, fie o gafă monumentală. „Au venit peste noi cu maşinile blindate şi ne-am retras spre Cocieri, dar baza tot a noastră a rămas", adaugă cel care avea să fie unul dintre liderii grupului Răzeşii. Primele arme cu care au luptat erau de vânătoare. Până în seară au făcut rost de la unitatea militară din Cocieri şi de vreo 800 de automate, dar ce folos? Nu aveau cartuşe, pentru că ostaşii sovietici au luat tot cu ei la plecare.

A doua zi, separatiştii au intrat în Cocieri. Fostul combatant a trecut Nistrul pe gheaţă pentru a chema Poliţia în ajutor. La baza guvernamentală de la Holercani era pregătită să intervină Brigada cu destinaţie specială Fulger. „I-am povestit lui Anton Gamurari (n.r. - şeful batalionului) ce se întâmplă acolo, i-am zis că avem automate, nu şi cartuşe. Ne-au dat două lăzi, dar nu de calibrul 5,45, ci de 7,62. Nu ştiam asta şi iar am rămas fără muniţii", mai povesteşte bărbatul.

Aşa a fost nevoit să mai treacă o dată Nistrul, numai că Gămurari nu avea ordin să intervină. „Din proprie iniţiativă a luat vreo 70 de băieţi. Pe celălat mal au picat câţiva sub gheaţă. I-am scos cu funiile şi beţele. Ne-am retras la şcoală. Separatiştii au venit cu blindatele după noi. Armele noastre erau sticlele cu motorină, ca să le dăm foc la maşinile lor", descrie primele evenimente Zaharia Sclifos.

„AVEAM SENZAŢIA CĂ SUNTEM TRĂDAŢI"

Pentru că nu aveam armată, în următoarele săptămâni s-au format la Cocieri alte grupuri de combatanţi: Burunducii, Scorpionii, Dacii, Haiducii şi au venit în ajutor voluntari din dreapta Nistrului. „La 4 aprilie am trimis la Cocieri primul detaşament, pe care ulterior l-am completat", spune Vasile Roman, fostul preşedinte al filialei Frontului Popular de la Orhei, care la fel a luptat la Nistru. „Majoritatea n-aveau deprinderi elementare, nici specialişti în arta militară nu erau. Eram printre puţinii ofiţeri din tranşee, de aceea la noi exista o oarecare disciplină şi am avut mai puţine pierderi", afirmă acesta.

„Toate ordinele erau date în rusă. Ne indignam că tot ruşii ne comandă. În plus, şefii noştri erau amici şi foşti colegi de academii cu cei ai gardiştilor şi se întâlneau periodic, iar noi aveam senzaţia că suntem trădaţi şi folosiţi în calitate de carne de tun", mai adaugă Vasile Roman.

Combatantul spune că atunci când Snegur a semnat la Moscova acordul de pace cu Elţîn, prin care s-a pus capăt războiului moldo-rus, voluntarii, dar şi localnicii, au fost cel mai mult trădaţi. „Noi am cerut trupe de pacificare de la ONU, nu ruşi şi urcaineni, cu care am luptat", susţine liderul veteranilor de la Orhei.
În următoarele zile, foştii eroi din Orhei vor să meargă prin şcoli şi să le vorbească elevilor despre războiul din 1992. „În manualele de istorie nu există nimic despre aceste evenimente tragice, iar istoria noastră este mult denaturată", crede Vasile Roman.

Dacă m-ar lua cineva de suflet, m-aş duce din ţara asta şi nici n-aş spune că sunt moldovean. Atâta 
ne-au umilit!
Zaharia Sclifos, liderul grupului Răzeşii

Toate ordinele erau date în rusă. Ne indignam că tot ruşii ne comandă. Aveam senzaţia că suntem carne de tun.
Vasile Roman, fost combatant

Oamenii nu comunicau între ei. Fiecare era cu gândul lui, fiecare era erou şi numai el salva ţara.
Nicolae Petrică, general, comandantul Platoului Cocieri

Principalele lupte de la Cocieri

Localităţile incluse în platou: Cocieri, Corjova, Roghi, precum şi oraşul Dubăsari
Efectiv permanent: 2.000 de oameni
Principalele confruntări: 
1-2 martie - este luat cu asalt Comisariatul de Poliţie din Dubăsari. A doua zi, separatiştii intră în Cocieri, omorând un militar şi rănind câţiva civili;
18-21 mai - tentativa combatanţilor moldoveni de a lua oraşul Dubăsari şi de a tăia regiunea separtistă este respinsă de o divizie de tancuri şi una de artilerie mecanizată a Armatei a 14-a;
20 iunie-1 iulie - cele mai grele lupte în care se implică militarii ruşi.

Comandanţii de platou au făcut pace

La 17 mai, generalul Nicolae Petrică, colonel la acea vreme, a fost numit şef de platou la Cocieri. „Când am ajuns erau foarte mulţi oameni înarmaţi, dar care nu comunicau între ei. Fiecare era cu gândul lui şi cu sarcinile lui, fiecare era erou şi numai el salva ţara. Luptam 70% cu ai mei şi 30% cu inamicul", susţine acesta.

„Erau poliţişti de la 25 de secţii din toată ţara, câteva unităţi de artilerie, voluntari şi grupuri coordonate de Securitate. Poliţiştii se schimbau o dată la zece zile, iar ostaşii - o dată la 15 zile. Asta era cea mai mare tragedie, că era o permanentă rotaţie. Când învăţau ceva tehnici de luptă, erau schimbaţi", explică generalul Petrică.

Foto: Generalul Nicolae Petrică, comandantul de platou de la Cocieri/ Tudor Iovu

Fostul comandant spune că prima dată a fost lovit puternic pe 19 şi 21 mai, cu atacuri ca la carte: artilerie, tancuri şi infanterie, toate ale Armatei a 14-a. „Atunci le-am distrus patru maşini, printre care şi un tanc. Am luat telefonul şi am întrebat cine conduce de partea cealaltă. Era Ivan Cernev, cu care am făcut serviciul militar în Extremul Orient. «O, zic, Vaniuşa, noroc!» Pe 22 mai ne-am dat întâlnire lângă Roghi", îşi aminteşte generalul Petrică.

Cei doi militari au decis să revină a doua zi în acelaşi loc, însoţiţi de soldaţi, pentru a face pace. „Am adoptat o declaraţie din şase puncte: 1. pentru o Moldovă unică şi integră; 2. încetarea focului; 3. interzicerea acţiunilor militare; 4. garantarea unei autonomii economice speciale a regiunii; 5. retragerea tehnicii militare de pe platou; 6. garantăm pacea şi creăm condiţii ca politicienii să decidă problema pe cale paşnică. Am semnat eu şi cu Cernev şi le-am trimis lui Smirnov, Maracuţă, Karaman, lui Snegur, Moşanu şi Muravschi. Doar Smirnov ne-a răspuns. Ai noştri n-au reacţionat deloc. Totuşi, am hotărât să nu tragem unul în altul şi am creat nişte posturi mixte", povesteşte şeful de platou. Timp de aproape o lună la Cocieri nu s-a tras.

Cel mai dur atac

Între 20 iunie şi 1 iulie s-au dat cele mai grele lupte pe Platoul Cocieri. Atunci au fost atacate toate localităţile de pe malul drept, s-a tras cu artileria grea în civili, biserici, vapoare şi în podul plutitor de pe Nistru. Separatiştii aruncau cam 2.500 de obuze pe zi.

articol scris de Valentina Basiul

sursa:www.adevarul.md